Studiu

Creatia lui H.Ch.Andersen in teatru

I

“Privighetoarea”: lectura si feerie scenica

Teatrul “Eugene Ionesco” din Chisinau a montat pentru prima oara un spectacol pentru copii. Si a ales sa fie din creatia lui H.Ch.Andersen. E vorba de “Privighetoarea”. Ideea ii aprtine lui Vitalie Drucec, actor si regizor, care a semnat regia la spectacolele “Oameni ai nimanui” de Dumitru Crudu, “Lectia” de E.Ionesco (Teatrul “Eugene Ionesco”) si “Buzduganul fermecat” de L.Deleanu (Teatrul rus “A.P.Cehov”).

Actiunea in spectacolul “Privighetoarea” are loc in indepartata China, unde, “cum bine se stie, impartaul e chinez si toti cei ce-l inconjoara sunt si ei tot chinezi”. Asa ne spune insusi Povestitorul (actorul Vitalie Nofit), asezat jos, intr-un colt al scenei, aproape de public, linga o masuta mica, dupa obiceiul chinezesc, citind fragmente din povestea lui Andersen si indemnindu-ne sa-i urmarim continutul scenic.

Numai sa nu ne imaginam ca “Privighetoarea” este o poveste populara chinezeasca. Este o poveste compusa de marele Andersen, pentru care China era un basm, o lume de pe alta planeta. Se spune ca pe cind era mic si auzise si el despre China, se juca in singuratate pe malul unui riulet din preajma oraselului de bastina Odense, isi imaginindu-si ca daca s-ar face o gaura prin pamint, ar nimeri in …China, visul, probabil, fiecarui copil sau poate si al matuilor din acele vremi.

“Privighetoarea” poate fi interpretata ca o implinire a acelui vis, marele Andersen povestindu-ne o intimplare despre un imparat chinez si o privighetoare care l-a fermecat cu cintecul ei, incit a invitat-o sa locuiasca in palatal sau si sa-i faca viata mai frumoasa.

Vitalie Drucec semneaza nu doar regia, ci si varianta scenica a spectacolului, adica textul pe care-l rostesc interpretii, cit si selectia muzicala. Scenografia si costumele apartin Tatianei Popescu.

Spectacolul se joaca intr-un spatiu cu aroma de basm chinezesc: decorul, costumele, muzica toate amintesc de o lume, cunoscuta din filme, enciclopedii, mituri, arte plastice, adica, o imagine a Chinei care s-a format de-a lungul anilor. In fond, nu fiecare din noi a avut fericita ocazie de a vizita aceasta tara. Nici regizorul Vitalie Drucec nu a fost in China si nici alti realizatori ai spectacolului. S-a mres, deci, pe idea de “imagine colectiva”. Desi nu s-au produs mari schimbari in text, totusi unele interventii “chirurgicale” s-au efectuat. Chiar s-a produs un “transplant”. Vom vedea mai jos despre ce este vorba.

In textul lui Andersen se povesteste despre o privighetoare care cinta atit de frumos in gradina imparatului, aproape de malul marii, incit strainii care vizitasera tara, i-au dedicat poeme intregi, zicind toti intr-un glas: ”Iata ce-i mai minunat din toate!” Chiar “Prea-Luminatul Imparat al Japoniei” i-a trimis o astfel de carte si, “prin urmare ea nu poate sa cuprinda minciuni”.

Asteptam si noi, spectatorii, cu infrigurare sa auzim mai intii cintecul privighetorii care fermecase o lume intreaga si de care, ca sa vezi!, n-avea stiinta imparatul Chinei (actorul Dumitru Mamei) si nici curtenii sai. Acestia s-au indoit de existenta ei cind imparatul i-a trimis s-o caute si s-o aduca la curte. “Eu vreau sa aud privighetoarea; trebuie sa se infatiseze aici, in asta seara; ii acord inalta mea favoare,” zicea imparatul Chinei. Ce de-a zimbete au trezit in sala cuvintele interpretului rostite cu cea mai mare seriozitate! Pina si picii isi dadeau seama de ridicolul situatiei: sa i se infatiseze o privighetoare!? Unde s-a mai vazut asa ceva?!

Sfetnicul imparatului (actorul Veaceslav Sambris) cu raspunsul sau fara noima: “Ea (privighetoarea n.a.) n-a avut nicodata cinstea de a fi prezentata la curte” a facut-o de “oaie”. Ce sfetnici ignoranti are imparatul Chinei! Si atunci, ce sa zicem despre sfetnicii altor imparati?!

Ignorant si superficial - doua calitati care l-au evidentiat pe sfetnic pe tot parcursul spectacolului. Actorul si-a dat toata silinta ca personajul sau sa fie cit mai ridicol si sa stirneasca risul de indata ce deschidea gura. Ne-am convins de aceasta mai ales in timp ce sfetnicul a pornit cu o intreaga suita in cautarea privighetoarei, confundind-o ba cu o vaca, ba cu o broasca ca pina la urma sa-i dea de urme. Si cine credeti ca era privighetoarea? O biata fata simpla si saraca, dar care cinta fermecator la flaut! Iata cum s-a facut transplantul in spectacol: in locul unei pasarele cenusii, a aparut o fata modesta, imbracata saracacios, firava si blajina. Sfetnicul si de aceasta data a fost cit se poate de “original”, exclamind: “De buna seama ca si-a pierdut toata stralucirea ei, cand s-a vazut in fata atitor oameni mari”. Tonul si vocea interpretului erau de asa natura, ca nu puneai la indoiala spusele personajului pe care-l juca, facindu-l si mai ridicol, dar nu rautacios. Sintem intr-o poveste de-a lui Andersen cu totul aparte care are un mesaj foarte clar: frumusetea sufleteasca si libertatea de creatie nu pot fi cumparate, nu pot fi impuse de nimeni, fie el si imparatul Chinei.

Auzind de la sfetnic ca este invitata la palat pentru a-l “desfata pe Luminatia sa, Imparatul, cu prea frumosul dumitale cintec”, fata a incercat sa-i spuna ca nicaieri cintecul ei nu se aude mai bine ca in padure, dar ca accepta sa vina cu draga inima.

Desi s-a anuntat ca la palat s-au facut pregatiri nemaipomenite, pe scena nu s-au simtit efectele unor schimbari de decor. Decorul si luminile au ramas aceleasi, poate si din considerentul ca spatiul in care se joaca “Privighetoarea” nu este intru totul adecvat unei scene de teatru (Teatrul “E.Ionesco” isi are sediul in incinta Centrului de Arta si Cultura “Ginta Latina).

Desi  in locul unei preivighetori, ne se arata o fata care cinta la flaut, ei  tot privighetoare i se zicea (actrita Rodica Oanta). Lucrul cel mai curios este ca ne-am lasat “prinsi” in aceasta “capcana” artistica. Si ne-a placut. Desigur, adusa la palat, ea a fost imbracata in cel mai frumos costum chinezesc posibil.

Si spune Povestitotul: “Din acea zi ea a trebuit sa traiasca la curte. I se dadu o colivie de aur, si dreptul de a se plimba de doua ori pe zi si o data in timplul noptii”. Toata luma din imparatie vorbea despre ea si cintecele sale.

Intr-o zi impartul primi un pachet mare pe care era scris “Privighetoare”. Era o privighetoare mecanica, iar la gitul ei atirna o panglicuta pe care era scris: “Privighetoarea Imparatului Japoniei e saraca pe linga cea a Imparatului Chinei”. Cinta frumos si aceasta privighetoare cu chip de fata (interpreta Dumitrita Botnaru), aproape identica cu fata adevarata. Pusera in functie mecanismele, care incepura sa scoata niste sunete de toata frumusetea, de se minunara cu totii, mai cu seama Capelmaistrul curtii (actorul Gheorghe Pietraru). Cu intonatia comica de sluga lingusitoare care nu scapa momentul sa se puna in valoare, rosteste, atragind atentia tuturor: “Parca a invatat la scoala mea!” Adevarata privighetoare, fata care cinta frumos la flaut, a plecat, zburind spre codrul verde, gestul ei fiind calificat de catre curteni drept o mare nerecunostinta. S-a intimplat apoi ceea ce era de asteptat: privighetoarea mecanica s-a defectat, imparatul cazu bolnav la pat, apoi a venit si Moartea sa-l ia. Nimeni, nici un doctor, nu putea face nimic. Minunea s-a produs pe neasteptate, cind adevarata privighetoare, Fata cu flautul, a venit la feteastra imparatului si a cintat, readucindu-l la viata.

Aceasta poveste, frumos “ambalata”, acompaniata de melodii dulci si imbatatoare, de miscarile gratioase ale Faptelor bune, de culorile care te vrajeau, de jocul impresionanat al actorilor contine o ironie ascunsa a autorului la adresa ignorantei si arogantei a tot felul de demnitari de la curtile imparatilor. Imparatul Chinei e doar un pretext. H.Ch.Andersen a fost adesea invitat in timpul vietii pe la curtile imparatilor din Europa pentru a spune povestile sale suveranilor de atunci, desfatindu-le auzul cu harul sau. Biografii lui Andersen scriu ca imparatii erau foarte multumiti, invitindu-l chiar sa cineze alaturi de ei. Si Andersen parea multumit, el, care a venit la Kopenhaga sarac lipit pamintului, indurind foame si frig pina cind, putin cite putin, a reusit sa intre in cercurile literare de atunci. La apusul vietii Andersen era apreciat, cunoscut, povestile sale devenisera simbolul unui nou gen literar, dar sa nu uitam ca un mare scriitor va sti sa foloseasca mijloacele artistice pentru a-si expune cele mai ascunse ginduri, “cifrindu-le”. Posibil, “Privighetoarea” e una din povestile sale care trebuie des-cifrata.

Spectacolul “Privighetoarea” montat la “Eugene Ionesco” a mers pe idea libertatii de creatie a artistului. Daca artistul este tinut “in cusca”, chiar daca aceasta cusca e de aur, el nu poate crea. Deci, idea libertatii "planeaza” asupra spectacolului.

“Privighetoarea” este un spectacol-feerie in care fantezia realizatorilor si povestea ca atare se imbina in mod fericit, creind o lume a culorilor cu totul deosebita care, intr-un fel, atenueaza adevaratele suferinte, invidii, dureri, actiunea, mai ales dialogurile, desfasurindu-se pe un ton glumet, nonsalant, naiv.

De mentionat, ca “Privighetoarea” a fost pentru prima oara montata in Republica Moldova si ca, spre deosebire, de “Ratusca cea urita”, de exemplu, are o circulatie mai redusa in lumea teatrului.