GALERIE

Istorii despre copii

 

“Arrivederci ” – o speranta a intalnirii...

Filmul regizorului Valeriu Jereghi produs la studioul “Prim-Plan Studio” a fost realizat intr-o perioada de timp record: opt zile de filmare in satul Butuceni raionul Orhei. Dupa care a urmat lucrul la masa de montaj, sonorizarea… De ce la Butuceni? De fapt, putea fi oricare alt sat, fiindca peste tot vom intalni copii parasiti de parintii lor plecati la lucru peste hotare. Dar Butucenii nu au fost alesi din intamplare: personajele principale sunt locuitorii acestui sat. Ionel si Mihaela Babenco, acesti doi copii care in realitate au si mama, si tata, dar in film evolueaza ca interpreti ai unor copii abandonati, au devenit in cateva luni cunoscuti in Rusia si intr-un sir de tari europene prin faptul ca a participat la mai multe festivaluri. “Arrivederci” este un film neordinar, alb-negru, fara actori profesionisti, care ne povesteste istoria a doi copii din Moldova, fiind proiectat si la Parlamnetul European, unde a impresionat acest public prin dramatica istorie a acestor copii.

La prima vedere, ar parea ca e un film documentar, dar nu e asa. In el si-au gasit reflectate istoriile generalizate a zecilor de mii de copii lasati in voia soartei de parintii lor. De adaugat, ca filmului i s-au decernat nenumarate premii la diverse festivaluri, inclusiv lui Ionel Babenco, intepretul rolului principal i-a fost acordat Premiul special al juriului “Speranta festivalului”. In acest film el este cu adevarateroul principal. Desi a implinit abia 7 ani, el poarta raspunderea pentru soara sa mai mica de 5 ani, are grija de gospodarie si, in genere, ce comporta ca un matur. Chiar daca nu este decat un copil.

Iata-l trezit disdedimineata, din te miri ce pregateste un mic dejun, isi trezeste surioara, o ajuta sa se imbrace, o piaptana, ii impleteste cositele, apoi pleaca la scoala. “Iar ai intarziat!” ii reproseaza invatatoarea, dar fara rautate. Tuturor satenilor le este cunoscuta soarta acestei familii: mai intai s-a dus tatal, apoi a plecat si mama in Italia si copii au ramas singuri pe lume. Baiatul a incercat s-o gaseasca pe mama, ii scrie o scrisoare si o trimite printr-un italian, venit prin aceste parti.

Filmul se numeste “Arrivederci”, ceea ce in italiana inseamna “La revedere”. Este povestirea unui italian despre acesti doi copii, pe care i-a cunoscut in sat unde a venit la un prieten. Vocea autorului rasuna dupa cadru, titrele sunt in limba rusa, iar copiii si locuitorii satului vorbesc in limba materna.
Te cucereste comportamentul baitului. Care nu plange, nu este disperat si nu se jeluie in stanga si in dreapta, ci ia viata asa cum este ea. In casa el este cel mai mare, pentru surioara devine si mama si tata, impreuna ei alcatuiesc o familie. Iar la Butuceni de o asemenea abordare a problemei se tine cont. In ochii consatenilor nu apare nici un fel de ironie. Ei nu se amesteca in treburile lor, mergandu-le de fiecare data in intampinare, de exemplu, au nevoie de ulei, vecinii il imprumuta, iar baitul se intelege ca un om mare, cand si in ce conditii va intoarce acest ulei.

Baitul nu se comporta ca un cersetor, el este un truditor, munceste de dimineata pana seara. Si dupa cum se stie, tinand cont si de legile moralei satesti, munca si straduinta intotdeauna sunt la mare pret. Iata-l spaland rufe, se vede, mai tine minte cum facea acest lucru mama sa cand inca era cu ei, framanta aluatul si se duce la vecina ca sa puna painea la copt. Se poate altfel?! Doar ei trebuie sa manance, sa se imbrace curat. Apoi pleaca pe camp sa culeaga roada, doar trebuie sa faca rezerve pentru iarna. Baitul da binete barbatilor, sta de vorba cu vecinii, mai ales cu cei care au fost peste hotare, in Italia, de exemplu, interesandu-se daca nu au intalnit-o pe mama lor.

De pe ecran ne privesc ochii tristi ai unui copil din care a disparut bucuria vietii. Cu toate acestea, nu s-a facut auzit din partea lui nici odata un cuvant rau la adresa parintilor, mai ales a mamei la care, probabil, el se gandeste tot timpul.

Filmul este incarcat de emotie, dar devin si mai emotionante scenele de la marginea satului, din cariera de piatra, unde copiii mesteresc din piatra bisericute mici, propunandu-le, in calitate de suvenire, turistilor care vin prin aceste parti, evident contra plata. Eroul nostru, la fel, prelucreaza cu dalta o bucata de piatra din care apar contururile bisericutei satului lor. Numai ca el nu o face pentru a o vinde, cum procedeaza ceilalti copii, ci o trimite in dar mamei sale printr-un vecin. Cu regret, vecinul nu i-a putut indeplini dorinta, caci n-a dat de urma mamei sale si i-a intors cadoul. Copilul a revenit la cariera si aici nu si-a mai putut stapani lacrimile si durerea. A scos un strigat asemanator cu tipatul unui mic animal ranit. Te ingrozea, pur si simplu, acest strigar, aceasta chemare disperata a sufletului. Oare ecoul lui a ajuns pana la mama sa? Sa credem ca da.

Filmul “Arrivederci” este un film dramatic, fiind o imbinare a documentarului cu artisticul. Autorii lui (scenariul Ana Barduc, regia si imaginea Valeriu Jereghi, pictor Andrei Mudrea, montajul Andrei Baluta) nu ascund realitatea saracacioasa in care se desfasoara actiunea, ci o plaseaza intr-un mediu rural, caracteristic pentru localitatile moldovenesti in care predomina saracia. Prin atmosfera care o creaza pe ecran ei ne transmit noua, spectatorilor, speranta ca Mama isi va aminti de menirea ei pe aceasta lume. Ideea filmului tine tocmai de aceasta speranta. Sa credem ca anume asa va fi.

Istorii adevarate

Anul Nou, Craciunul, zile de nastere – aceste multasteptate sarbatori de familie – multi copii le intalnesc in mod diferit. Unii gasesc sub brad cadouri, dulciuri si tot felul de jocuri distractive, au parte de adevarate petreceri impreuna cu familia si prietenii. Altii singuri isi poarta de grija, dorindu-si ca macar sa nu ramana flamanzi...

Ce-si doresc acesti copii? Desigur, o familie.

La feresatra cu lumina

Atentia i-a fost atrasa de o lumina slaba care razbatea de la o fereastra din subsol. Sa se fi aprins vechiturile de care locatarii blocului au uitat? Vasili Pavlovici Belopolski din Tiraspol a coborat in subsol. Pe o cutie de carton ardea o luminare, iar alaturi era ceva de mancare. Pe perete a vazut o crenguta de brad. Asa intalneau Anul Nou trei copii pe care i-a recunoscut. Aceasta s-a intamplat acum un an. Ce-a fost mai departe, ne povesteste chiar Vasili Petrovici:
- Eu insumi am fost vagabond. Tatal a murit pe front, apoi a decedat si mama. Noi ne indreptam spre sud. Credeam ca acolo vom gasi o viata ca-n rai. Eram prinsi prin gari, coborati de pe acoperisurile vagoanelor. Ne duceau la casele de copii, ne trimiteau la scoala, ne perfectau documente. Apropo, cel mai memorabil An Nou l-am intalnit la casa de copii. Ni s-a permis sa nu dormim. Sedeam la o masa lunga impreuna cu educatorii, cantam cantece, iar apoi fiecare din noi a primit cadou cateva bomboane.
Astazi copiii vagabonzi nici macar nu sunt luati in seama. Pe acestia trei i-am vazut inca din vara, cand isi incropeau un fel de loc de trai: acopereau cu bucati de carton o nisa din subsol. Ziua se duceau la “munca”, adica sa cerseasca. Eu am intrat in vorba. Am aflat ca toti trei sunt o familie: o sora si doi frati din Copanca, un sat de peste Nistru. Cel mai mare baiat avea zece ani. “In Tiraspol e mai bine. Avem ce manca”, mi-au spus ei. Nu am putut ramane indiferent, le mai dadeam din cand in cand cateva ruble. Ii ajutam cum puteam. Apoi au disparut si nu i-am vazut mult timp.
Atunci, la celalalt Craciun, i-am convins pe copii sa-si viziteze rudele. Am mers si eu cu ei. Si iata familia N. a ajuns acasa. Au gasit peretii goi. Un pat de fier fara asternut. Un tata care nu se mai trezea. O bunica oarba. Iar mama era plecata de cativa ani dupa castig. Banii pe care din cand in cand ii trimitea, dispareau fara urma.
Am intrat pe la vecini. Desigur, ei cunosteau bine aceasta familie. Unii chiar mi-au spus ca au intalnit-o la Moscova pe mama acestor copii. Neavand mare speranta, eu am lasat totusi o scrisoare pentru ea. S-ar putea ca vecinii s-o mai reantalneasca pe mama copiilor, desi-mi dadeam seama ca sansele sunt mici. Poate ca femeiea nici n-are da gand sa se intoarca acasa? Asemenea cazuri, cu regret, sunt multe.
Apoi bunica a murit, iar copiii au fost despartiti: pe unii i-au dus la o casa de copii, pe altii la un internat. Eu, recunosc, i-am pierdit din vedere.
Cand colo, la acest inceput de an, cineva a sunat la usa. Deschid – in fata mea vad o femeie cu trei copii. M-am uitat mai atent: fostii mei cunoscuti. „Mama noastra s-a gasit, a venit si vrea sa ne ia cu dansa”, mi-au spus ei cu multa bucurie.
Inseamna, ca scrisoarea mea a ajuns la destinatie. Cea careia i-am dat-o, a recunoscut: ea si pe sot vrea sa-l ia cu sine. O istorie, din pacate, obisnuita pentru zilele noastre, dar cu un final fericit. Spre deosebire de altele.

O alta istorie

Gemenii Sasa si Vitea (sa-i numim asa) au nimerit la casa de copii in ajunul Anului Nou. In viata lor acesti doi frati n-au vazut atatea jucarii. Viata lor a inceput trist de tot. Nu e deloc o fericire sa ajungi pe lume in familia S. Cand au implinit un an, fiecare baietel cantarea doar 5 kg.
La insistenta inspectorului pentru apararea drepturilor copilului, Sasa si Vitea au fost internati in spitalul pentru copii. De atunci viata lor a pornit pe un fagas fericit. Timp de cateva luni baietii au primit ingrijirile medicale necesare si, cel mai important, au mancat pe saturate. Iar apoi, in baza hotararii administratiei orasenesti din Bender, au fost transferati in casa oraseneasca de copii. Daca nu ar fi fost luate aceste masuri, nu se stie care ar fi fost soarta acestor copii gemeni crescuti de „iubitoarea” lor mama. Dar aici copiii sunt ingrijiti si, cel mai important, sunt iubiti.

 
Singuri si neajutorati?

…Cu cat e mai grea viata, cu atat mai rau le este copiilor. Ei sunt cei mai vulnerabili, chiar si intr-o tara infloritoare. Ce sa mai vorbim despre fostele republici sovietice cu o populatie saracita si amagita?
Majoritatea copiilor transnistreni cu o astfel de soarta se pot baza doar pe sine. Ei nici macar nu banuiesc ca pot apela la lege care ar trebui sa-i apere.
Din 50 de copii chestionati doar trei au stiut ca au drepturi. Cu regret, in scoala nu li se vorbeste despre aceasta si nu exista o disciplina aparte despre drepturile copiilor. Nici eminentii la invatatura nu cunosc ca parintii sunt obligati prin lege sa le asigure dreptul la hrana, imbracaminte si invatatura. Ce sa mai vorbim despre cei care abia stiu sa citeasca si sa scrie. De regula, copilul nu vorbeste cu maturii de pe pozitii juridice. El nici nu stie, in caz de necesitate, cui sa se adreseze dupa ajutor. In fata greutatilor copilul ramane singur si neajutorat.
Psihologii, telefoane de incredere … toate acestea abia isi fac loc in viata transnistenilor. Si daca intr-o societate democratica trebuie sa existe o persoana care sa apere drepturile omulu, in mod obligatoriu trebuie sa existe si o persoana apare – pentru ocrotirea drepturilor copilului.
Din pacate, discutia in ajunul Noului An nu este sarbatoreasca. Dar nu in zadar un intelept a spus: „Sarbatoarea e un prilej de a vorbi despre neajunsurile noastre”.

Larisa Ungureanu, Natalia Barbier

Realizat in cadrul proiectului „Poduri peste Nistru: actiuni comune ale mass-media in vederea solutionării conflictului transnistrean”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sustinerea financiara a DFID. Opiniile exprimate apartin autorilor si nu reflecta in mod necesar pozitia donatorilor sau a CJI.