Detenţie

Informaţie utilă

Penitenciarele – o problemă
socială a Republicii Moldova

Problemele existente nu necesită o soluţionare doar prin contribuţia Departamentului Instituţii Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei, dar este necesară o implicare activă a întregii societăţi şi, în primul rând, a organizaţiilor neguvernamentale ce activează în domeniul drepturilor omului.

Aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei, în 1995, a nece­sitat şi o reformă esenţială în sistemul penitenciar. Recomandarea Consiliului de Miniştri viza trecerea sistemului penitenciar al Republicii Mol­dova din jurisdicţia Ministerului Afacerilor Interne în jurisdicţia Mini­sterului Justiţiei. Această trecere prevedea aducerea condiţiilor şi cadrului legislativ al sistemului penitenciar la nivelul recunoscut şi recomandat de către comunitatea internaţională şi europeană.

Parlamentul şi Guvernul au adoptat un şir de acte legislative şi normative referitoare la sistemul penitenciar. Având ca scop monitorizarea reformei sistemului penitenciar şi respectarea obligaţiilor asumate de către Republica Moldova faţă de Consiliul Europei, comunitatea internaţională şi cetăţenii săi, organizaţiile neguvernamentale au întreprins pe parcursul ultimilor ani un şir de activităţi concrete.

Republica Moldova a aderat la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente inumane, crude sau degradante a Naţiunilor Unite în 1995, iar în 1997 a ratificat Convenţia Europeana privind Prevenirea Torturii şi Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale cu protocoalele adiţionale. Aplicarea tratatelor internaţionale pentru Drepturile Omului de către judecătoriile locale este asigurată prin articole 4 şi 7 ale Constituţiei Republicii Moldova.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care se face referinţă directă în Constituţia Republicii Moldova prin Articolul 5, interzice tortura, tratamentele crude, inumane sau degradante. Convenţia privind Drepturile Politice şi Civile nu numai că interzice tortura şi tratamentele sau pedeapsa crudă, inumană şi degradantă (Articolul 7), dar merge mai departe, arătând că “Toate persoanele private de libertate vor fi tratate cu omenie şi respect inerent pentru demnitatea persoanei umane” (Articolul 10.1). Comitetul pentru Drepturile Omului, creat în conformitate cu Convenţia citata şi la care Repu­blica Moldova a aderat în 1995, este împuternicit cu aplica­rea convenţiei şi se referă în mod regulat la Standardul de Re­guli Minime al Naţiunilor Unite, adoptat în 1955. Acesta se ocupă, în special, de condiţiile din închisoare şi de tratamentul deţinuţilor. La rândul său, ea a fost completată cu alte instrumente, cum ar fi Ansamblul de principii pentru apărarea tutu­ror persoanelor care se găsesc în orice formă de arest sau închisoare din 1988 şi Principiile de bază pentru tratamentul deţinuţilor din 1990.

Naţiunile Unite condamna “orice act prin care i se provoacă, în mod intenţionat, unei persoane durere sau suferinţă acută, fie fizică, fie psihică” şi statele părţi se angajează să adopte “masuri eficiente legislative, administrative, juridice şi de altă natură, pentru a preveni” tortura în orice teritoriu aflat sub jurisdicţia lor. Articolul 11 stipulează că: “Fiecare Stat Parte va examina în mod sistematic regulile de interogatoriu, instrucţiunile, metodele şi practicile, precum şi măsurile referitoare la deţinerea şi tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arest, detenţie sau încălcare, oriunde pe teritoriul de sub jurisdicţia sa, în scopul de a împiedica orice caz de tortură.”

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, creată în cadrul Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, ratificată de Republica Moldova, s-a referit în mod direct la standardele susmenţionate în interpretarea Articolului 3 al Convenţiei. Ulterior, pe plan european , s-a acordat multă atenţie elaborării regulamentelor europene pentru închisori. Aceste reguli au fost dezvoltate, în special, pentru a fi aplicate în ţările ce fac parte din Consiliul Europei. Pe plan mondial, tribunalele naţionale din diferite ţări, cum ar fi Olanda, Africa de Sud, Statele Unite ale Americii, au aplicat standardele susmenţionate în luarea deciziilor respective.

Începând cu anii '50, se aplică diferite instrumente în legătură cu copiii aflaţi în detenţie. Cele mai importante dintre ace­stea sunt Standardul de Reguli Minime al Naţiunilor Unite pentru administrarea justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing, Rezoluţia nr. 40/33), Directivele Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Rezoluţia nr. 45/115) şi Recomandările Naţiunilor Unite pentru apărarea tinerilor privaţi de libertate (Rezoluţia nr. 45/113) Regula 5(2) stipulează: “Categoria deţinuţilor tineri trebuie să includă cel puţin toţi tinerii care sunt cercetaţi de o instanţă judecătorească. De regulă, astfel de tineri nu trebuie să fie pedepsiţi cu închisoarea”.

Este clar că, într-o măsură oarecare, persoanele care au nimerit în penitenciare s-au făcut vinovate de unele încălcări ale regulilor societăţii. Scopul de bază al sancţiunii este de a reeduca infractorul şi de a-l readuce în societate ca pe un oricare alt cetăţean, însă nu se poate reeduca o persoană în astfel de împrejurări şi condiţii inumane. Deşi deţinutul este recu­noscut vinovat pentru unele acţiuni ilegale şi este pedepsit pentru aceasta, el se bucură de anumite drepturi fundamentale, necondiţionate şi inalienabile pentru asigurarea integrităţii şi dezvoltării individuale şi fizice. Este clar că condiţiile mize­rabile şi dăunătoare pentru sănătate sunt nejustificate, inutile şi disproporţionate faţă de culpa comisă, cauzând suferinţă şi degradarea fizică şi psihică a individului. Deci, statul are obligaţia faţă de cetăţeni, inclusiv şi faţă de deţinuţi, ca să le respecte şi protejeze Drepturile nederogabile ale Omului.

În ţară, fiecare al şaselea minor nu frecventează şcoala şi nu este încadrat în câmpul muncii, iar anual minorii comit 2-3 mii de infracţiuni. În fiecare an, circa 25 mii de minori trec prin instituţiile penitenciare speciale, din care a cincea parte pentru comitere de infracţiuni. Conform statisticilor, numărul consumatorilor de droguri atinge cel puţin 40 de mii. Minorii reprezintă un grup social vulnerabil, iar comportamentul lor deviat este condiţionat, în primul rând, de lipsa unor condiţii sociale pentru dezvoltare, de instabilitatea social-economică din societate, precum şi de alţi factori. Principiile de bază de apărare a drepturilor copiilor şi, în particular, a infractorilor minori au fost formulate în mai multe documente: Bilul Internaţional cu privire la Drepturile Omului (1966), Convenţia privind Drepturile Copilului (1989), Convenţia pentru Prevenirea Torturii, Convenţia despre lupta împotriva torturii, tratamentului degradant şi inuman, Regulile de la Beijing (1985), Standardele minime de comportament cu minorii privaţi de libertate (1985), Re­gulile Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la apărarea minorilor privaţi de libertate, principiile ONU pentru prevenirea infracţiunilor printre minori (1990). Prevederile şi normele acestor acte poartă un caracter de recomandare şi pot fi aplicate în diferite sisteme de drept.

În legătură cu perfecţionarea legislaţiei penale şi anularea pedepsei capitale în Republica Moldova, a fost mărit termenul de detenţie pentru infracţiuni grave, respectiv a crescut numărul celor privaţi de libertate. Este cunoscut că tradiţionalul conflict celulă - libertate lasă o amprentă nefastă în conştiinţa minorilor. Administraţia sistemului penitenciar nu opune, practic, nimic efectului distructiv al celulei. Nu este vorba de condiţiile de detenţie, ci mai mult de atitudinea faţă de cei aflaţi acolo. Anume aici se atestă un vacuum, pe care vin să-l completeze organizaţiile neguvernamentale: relaţia dintre deţinut şi reprezentanţii societăţii civile, fără prezenţa administraţiei. Astfel, ONG-urile constituie puntea de legătura între societate şi deţinut.

Prin colaborarea instituţiilor abilitate ale statului şi reprezentanţii societăţii civile vor fi depăşite multe din problemele existente. Merită menţionată receptivitatea Departamentului Instituţii Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei la propunerile de colaborare ale membrilor Consorţiumului

Societatea noastră cunoaşte foarte puţin situaţia din instituţiile penitenciare. Astăzi, reintegrarea minorilor este una dintre problemele stringente, deoarece nu pedeapsa sau izola­rea poate apăra societatea de infractori, ci mai curând, reeducarea şi integrarea acestora în societate. Comunitatea internaţională a ajuns la concluzia, că reintegrarea celor condamnaţi în societate ca cetăţeni care respectă legea, rămâne una dintre cele mai importante probleme ale sistemului penitenciar. În acest sens e nevoie de a începe monitorizarea şi aprecierea atitudinii tânărului faţă de hotărârea judecaţii, condiţiilor de detenţie, posibilitatea de a-l instrui etc. ONG-urile pot să ofere consultaţii juridice deţinuţilor sau membrilor familiilor acestora, să organizeze diferite activităţi cu caracter cultural şi sportiv. ONG-urile ar putea desfăşura activităţi simi­lare de instruire pentru administraţia instituţiilor penitenciare, să contribuie la elaborarea programelor de instruire prin atragerea specialiştilor. Este bine cunoscut faptul că gradul de democratizare a societăţii se apreciază în funcţie de con­diţiile instituţiilor penitenciare. Lucrul organizaţiilor neguver­namentale în privinţa monitorizării respectării drepturilor omului în locurile de detenţie este facilitat prin faptul că Moldova a ratificat, în 1998, Convenţia pentru Prevenirea Torturii.

În ultima perioadă, pentru specialiştii din instituţiile peni­tenciare se rezervă un număr mărit de burse în instituţiile de învăţământ superior de specialitate. Însă acest fapt este mai puţin lăudabil în cazul când cunoaştem sistemul de instruire al tinerilor specialişti. Modelul profesional al individului suprasaturat informaţional, dar fără responsabilitatea şi curajul acţiunii s-a dovedit total nefuncţional. De aici şi nevoia firească de a-l înlocui cu alt­cineva, mult mai adecvat realităţilor de azi. Dacă la întrebarea „de ce este necesară pregătirea şi perfecţionarea celor care lucrează în penitenciare“ este uşor  de răspuns, nu acelaşi lucru se întâmplă când trebuie să arătăm cum să facem asta. Care sunt disciplinele în relaţie directă cu munca de zi cu zi din închisori?

Dificultăţile în realizarea unui program adecvat de învăţământ sunt determinate de noutatea şi aparenta lipsă de consens în legătură cu o serie de proble­me. Pe primul loc se plasează modificările în interpretarea funcţiei finale a instituţiei penitenciare. De la închisoarea eliminară s-a trecut la închisoarea expiaţiune, apoi la închisoarea protecţie şi în sfârşit la închisoarea resocializare. Teoretic lucrurile par a fi clare, însă în practică ele se complică, iar categoriile de deţinuţi se multiplică, deoarece criteriile juridice trebuie nuanţate cu cele de ordin umanitar, psihologic, religios şi chiar etnic.

În al doilea rând, umanizarea penalităţii a devenit o constantă în viaţa socială contemporană, iar în universul discursului s-a produs o rocadă semnificativă. Cum să-i pedepseşti pe cei care încalcă legea a trecut înaintea lui de ce şi, înaintea dovezilor, un număr infinit de puncte de vedere şi de practici în materie de tratament penitenciar.

În al treilea rând, problema „readaptării deţinuţilor“ tinde să fie înlocuită cu mult mai difuza temă a „readaptării închisorilor“ la ritmurile şi orizonturile teoretice actuale. În lipsa unui model ideal de penitenciar eficient din toate punctele de vede­re, am comparat penitenciarele din diverse ţări. Marea di­ferenţă a fost, însă, tot la nivelul personalului, al recrutării şi al formării sale, al tipului de relaţii stabilite cu deţinuţii şi de-abia apoi gradul de confort – desigur, legat de nivelul de trai al tării respective.

De asemenea, constatăm că în ultimii ani explicaţia delincvenţei, cel puţin a celei grave, este tot mai mult cantonată pe te­renul psihiatriei şi geneticii. Tentaţia comodă a etichetării oamenilor, a delimitării lor în normali şi anormali, în buni şi răi, în socializaţi şi nesocializaţi, pândeste pe mulţi dintre noi. Se spune că marile crize sunt crize de sens. Nu cumva nevoia de etiologii restrânse, precise şi care să dea iluzia controlului absolut al situaţiei este datorată acestui lucru?

Şi, nu în ultimul rând, procesul de formare a personalului trebuie să ţină cont de faptul, că este din ce în ce mai pregnantă în interiorul organizaţiilor realizarea unor relaţii interumane de tip contractual. Drepturile unuia se extind numai până la limita drepturilor celuilalt, or acest mod de a concepe munca cu deţinuţii poate avea implicaţii nebănuite.

Spunând acestea şi încercând să creăm o corespondentă între ceea ce face efectiv un lucrător de penitenciare şi ceea ce credem că trebuie să cunoască şi să facă, dificultăţile se multiplică şi mai mult. De la imaginile artificial frumoase şi romantismul steril în materie de formare a personalului de până nu demult, la competenţă vizibilă, maniere agreabile, transparenţă, neutralitate binevoitoare, înţelegere corectă a timpurilor în care trăim, de la convingerea că eşti şi trebuie să rămâi doar un onest subordonat, la concepţia conform căreia, ceea ce faci este o muncă de terapie socială, că reglementările în vigoare au o limită dincolo de care trebuie să te descurci singur, orientat doar de valorile în care crezi, este un drum lung. De la poziţia formală, detaşată, indiferentă faţă de deţinut, la viziunea globală asupra locului şi rolului instituţiei în cadrul mecanismelor de apărare socială şi efortul de a face din penitenciar, într-adevăr, un loc unde se renaşte, este o cale lungă. A avea o idee înaltă despre viaţă şi om, conduce spre frământări interioare, când eşti pus în situaţia de a administra existenţe care temporar au valoare diminuată. Dacă moral este de înţeles încăpăţânarea educativă în ceea ce-i priveşte  pe deţinuţi, în viaţa cotidiană a unui penitenciar, personalul nu are prea des satisfacţii: a încerca să influenţezi în bine personalitatea deţi­nuţilor este mai greu acum, în perioada de tranziţie a tării, când unele valori par să nu mai fie respectate, când mulţi oameni sunt instabili psihic, când este dificil să defineşti „binele“ şi sensul evoluţiei sociale, când evenimentele vieţii o iau înaintea gândirii. În acest context, explozia criminalităţii nu mai surprinde.

Evident, problemele existente nu necesită o soluţionare doar prin contribuţia Departamentului Instituţii Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei, dar este necesară o implicare activă a întregii societăţi, în primul rând, a organizaţiilor neguvernamentale ce activează în domeniul drepturilor omului.

Considerăm că prin colaborarea instituţiilor abilitate ale statului şi reprezentanţii societăţii civile vor fi depăşite multe din problemele existente. Merită menţionată receptivitatea Departamentului Instituţii Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei la propunerile de colaborare ale membrilor Consor­ţiumului.

Paul Strutzescu, Preşedinte LADOM