Preistoria si Antichitatea

Religia geto-dacilor

Autor: S. Musteata

Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-spirituala a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios s.a au dedicat capitole insemnate din operele lor acestui subiect.
Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia geto-dacilor insa le intilnim in Istoria lui Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire "ei se cred nemuritori", intemeiata pe cultul lui Zalmoxis: "credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina (daimon, pe care unii il cred a fi acelasi cu Gebeleizis". La acelasi autor remarcam sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre zeu si om) si antropos ca muritor de rind.

Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El ii invata pe oameni ca nici ei si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealalta pleaca sufletul si nu trupul, adica este vorba de credinta in imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.

Luind ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degraba ca despre reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul unui cult misteric. In concluzie putem rezuma ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat.

O interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrara, un zeu al fertilitatii si vegetatiei, capatind treptat si atribute uraniano-solare. In legatura cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt puse unele constructii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflindu-se dupa toate probabilitatile acel Munte-Sfint - Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis si despre care scrie Strabon.

Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discutii in ceea ce priveste definirea caracterului religiei geto-dacilor.

Desi accente s-au pus si pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetatorilor s-au axat in jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta fata de cele expuse mai sus. Aceasta conceptie, sustine existenta unui panteon religios geto-dacic, asemanator celui grecesc sau roman, in care Zalmoxis isi ocupa locul sau prioritar.

Recunoasterea contributiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizeaza in textul lui Diodor din Sicilia care citeaza trei mari profeti ai omenirii: pe Zarathrusta al persilor, pe Zamolxis al getilor si pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astazi, in marele dictionare de mitologie sa citim numele lui Zalmoxis, reflectand o notorietate a Antichitatii.

Ceea ce vine sa confirme caracterul politeist al religiei geto-dacilor este prezenta si a altor divinitati. Despre Marele-Zeu si Marea-Zeita la geto-daci lipsesc informatii scrise. Despre existenta lor putem judeca in baza anumitor reprezentari iconografice, obiecte de aur, argint si bronz.

Iordanes ne vorbeste despre Zeul razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), mentionind ca getii ii jertfeau prizonieri prinsi in razboi socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de singe omenesc. Virgiliu ne spune ca, parintele Mart ar pazi ogoarele getilor, iar Ovidiu ne vorbeste despre getii inchinatorii lui Mart.

Pe linga aceste divinitati geto-dacii mai cinsteau pe zeita Atemis sub numele de Bendis, ca zeita a lunii, padurilor si a farmecelor, poate si ca zeita magiciana, patronind in genere magia. Uneori zeita Bendis era identificata de romani cu Diana, care si-a avut propriul cult in Dacia Romana.

Indirect, printre zeitatile geto-dacilor am mai putea mentiona si un zeu al soarelui, protector al vegetatiei, vindecator si vraci, al carui cult este atestat la traci inca din epoca bronzului. La acesta se mai adauga si cultul Cavalerului trac, o divinitate a naturii salbatice si a primaverii, si cel al Cavalerilor danubieni, divinitati cu siguranta de origine geto-daca din secolele II-IV d-Hr.

Unele descoperiri presupun existenta la geto-daci a cultelor familiale: cultul focului si cultul stramosilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor, sarbatorite de comunitati in sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor inalte a "muntelui sfint". Sursele scrise indica prezenta la geto-daci a cultului izvoarelor, riurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian imaginea zeului Danubius are imprumuturi din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius.

Obiceiurile si practicile funerare reprezinta, in general, o proiectie a credintelor si mentalitatii oamenilor despre "lumea de dincolo". Pentru geto-daci era caracteristic ritul funerar care imbina incineratia cu inhumarea, adica era caracteristic biritualismul. Proportia riturilor este reprezentata diferit, insa predomina incineratia. Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare. Necropolele plane nu au nici un semn la suprafata solului spre deosebire de cele tumulare care pot fi observate cu ochiul liber datorita movilelor de pamint ce s-au pastrat pina astazi cu o inaltime de la 0,5 m pina la 4-5 m.

Viata religioasa a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in acest sens sunt constructiile descoperite la Sarmizegetusa si alte asezari care au o menire religioasa.

Cercetarile arheologice din ultimele decenii au evidentiat un numar 30 de sanctuare in cadrul a 20 de asezari din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III i.Hr.

Cercetarile arheologice din ultimele decenii au imbogatit considerabil cunostintele despre dezvoltarea comunitatilor geto-dace. In domeniul funerar schimbarile deosebite se petrec la intersectia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocratia getica in sec. II i. Hr. - I p.Hr. renunta la ritul inhumatiei, mentionat de Herodot si ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III i.Hr.

Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte marturii, sa intelegem ce forte i-au influentat in activitatea lor, ce credinte si prejudecati i-au dominat, in ce spatiu spiritual si afectiv si-au dus existenta, spre ce virtuti au aspirat, deci, in esenta, atitudinea traco-geto-dacilor fata de univers a caror parte componenta erau.