|
Octav PÇun
O noua sinteza despre folclorul literar romanesc O recenzie la cartea lui Pavel RUXANDOIU
Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti
Editura Grai si suflet
- Cultura Nationala,
Colectia "Cumintenia pamintului",
Bucuresti, 2001, 568 p., 200 000 lei
De la prima sinteza asupra folclorului romanesc, Literatura populara romana (1883) de M. Gaster, disciplina a inregistrat citeva lucrari de mare
audienta, iar momentul culminant l-a constituit cercetarea de tip monografic Folclorul romanesc (2 vol., 1981-1983) de Ovidiu Barlea. La sfirsitul anul trecut, in Editura Grai si suflet - Cultura
Nationala, in Colectia "Cumintenia pamintului", a aparut lucrarea Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti de Pavel Ruxandoiu.
Universitarul P. Ruxandoiu (n. 1934),
cunoscut ca exeget al literaturii paremiologice romanesti, care a constituit substanta ideatica si documentara a tezei sale de doctorat, a fost colaborator al profesorului Mihai Pop la elaborarea
cursului de Folclor literar romanesc (1976). Desi in acel curs nu se specifica nicaieri contributia fiecarui autor, aflam trei ani mai tirziu ca Pavel Ruxandoiu a raspuns de redactarea intregului
volum si a semnat capitolele de istorie a folcloristicii europene, caracterele specifice ale folclorului, poezia de ritual si ceremonial, proza populara (v. Iordan Datcu, Sabina C. Stroescu,
Dictionarul folcloristilor, 1979, p. 380-381). Am salutat intentia autorului de a se detasa de tutela stiintifica a mentorului, regretatul profesor M. Pop, incercind realizarea unei sinteze
despre folclorul romanesc de pe o pozitie independenta, dar se observa totusi ca invatacelul nu s-a desprins total de maestru (vezi prezenta in aparatul critic a unor capitole unde se arata ca e
vorba de "text preluat si adaptat dupa Mihai Pop"). Dupa cum mentioneaza autorul, cercetarea sa are ca prim destinatar publicul studentesc, dar adauga ca lucrarea depaseste anvergura unui curs
universitar, tintind sa fie o carte de informare generala in domeniul folcloristicii si al folclorului romanesc.
Ca un fapt demn de remarcat, cartea lui P. Ruxandoiu asupra folclorului
romanesc e prima sinteza care apare dupa revolutia din '89, reprezentind, indiscutabil, un eveniment de o deosebita insemnatate stiintifica, mai ales astazi, cind creatia folclorica se afla, din
pacate, intr-un con de umbra.
In ordonarea materialului, cursul are doua compartimente distincte: o prima parte in care sint abordate problemele teoretice, perspective in exegeza folclorului,
teorii, scoli, curente, orientari, de la teoria mitologica, indianista, antropologica pina la cercetarea functionala si cea de tip estetic; si o a doua parte in care sint prezentate si comentate
categoriile folclorului literar romanesc, unde, fara a ni se oferi vreo explicatie, nu este cuprins un capitol despre teatrul popular (religios, comic si haiducesc) despre care s-au pronuntat
cercetatori de seama, de la D. Cantemir, Teodor T. Burada, pina la Gh. Vrabie, Horia Barbu Oprisan, M. Pop, V. Adascalitei s.a.
Fara a fi suspectat de idei protocroniste, este deranjant
faptul ca autorul subordoneaza permanent contributiile romanesti in domeniu activitatilor critice si teoretice straine (occidentale si rusesti). Daca nu incercam noi sa punem in lumina
cercetarile romanesti, dintre care unele au avut o buna audienta, atunci cine s-o faca? Daca lucrarea lui Lazar Saineanu despre Basmele romane (1895) ar fi fost cunoscuta pe plan european, putea
fi trecuta, daca nu inaintea, cel putin in apropierea cercetarilor lui V.I. Propp despre basm; Ovid Densusianu discuta despre conceptul de folclor contemporan in Folclorul. Cum trebuie inteles
din 1909, orientare redescoperita mai tirziu de etnologul francez Arnold van Gennep in Le Folklore (1924); dar mai ales era necesara punerea in lumina a contributiilor stiintifice exceptionale
aduse in cercetarea interdisciplinara de scoala monografica a lui D. Gusti si de studiile de etnomuzicologie ale lui Constantin Brailoiu.
In Storia del folklore in Europa (Torino, 1954),
Giuseppe Cacchiara nu i-a retinut din folcloristica romaneasca decit pe V. Alecsandri (citat o singura data) si pe M. Eliade cu Trait‚ d'histoire des religions (1948), citat in doua rinduri.Ii va surprinde, de asemenea, pe specialisti incercarea autorului de a intreprinde o operatie taxonomica in cadrul categoriilor folclorice, si anume elaborarea unui capitol consacrat
unor specii de tranzitie: colindele religioase, descintecele, proverbele si ghicitorile. Nu poate fi vorba de o simpla interpenetratie a genurilor, despre care teoria literara continua sa
aminteasca, dar nu credem ca pot fi detasate colindele religioase de cele laice, sociale sau lumesti, cum au fost clasificate de folcloristi. De asemenea, e discutabila alaturarea descintecelor
de proverbe si ghicitori.
Datorita ariei pe care se dezvolta, precum si statutului ei de disciplina autonoma, autorul lucrarii avea obligatia sa realizeze anumite disocieri de ordin
teoretic si sa intreprinda o scrutare a istoriei folcloristicii romanesti din ultima jumatate de veac, cind, paradoxal, pe de o parte s-au publicat cele mai numeroase si mai importante lucrari de
specialitate, iar pe de alta parte folclorul si folcloristica s-au aflat in ipostaza de obiecte ancilare ale puterii comuniste. Pavel Ruxandoiu se putea afla fie in postura de polemist, fie sa
apeleze la nelinistea autocriticii. Autocritic n-avea de ce sa se manifeste, nefacind compromisuri jenante, polemic insa da. Dimensiunile primei parti, la care se adauga si multe pagini din cea
de-a doua parte, devin un obstacol in calea concluziilor ferme si necesare, nu atit cu privire la chestiunile cu caracter teoretic, cit mai cu seama la cele de ordin axiologic.
Dupa 1976, anul
in care a fost editat cursul de Folclor literar romanesc de M. Pop si P. Ruxandoiu, folcloristica a inregistrat noi si semnificative interpretari ale creatiilor folclorice romanesti. Refuz sa
cred ca autorul a mostenit si idiosincraziile regretatului profesor.
Cu privire la trasaturile folclorului, pe linga cele mentionate in toate lucrarile de specialitate (oral, colectiv,
sincretic, anonim, formalizat, variabil), in cercetari recente s-a aratat ca oralitatea a impus o serie de formule. Aproape fiecare categorie si-a creat formulele ei - formule-emblema ale unei
categorii si formule calatoare - ca elemente categoriale ale discursului. Dintre acestea, un loc proeminent il ocupa "frunza verde", formula fatica, termen lansat de Roman Jakobson, un paspartu,
formule initiale, prezente indeosebi in lirica populara, dar intilnite si in cintectul epic, compuse din doua parti: una invariabila (aici rapsodul foloseste si formule diminutivale: "foicica",
"frunzulita", "foitica", "foileana", "frunzisoara"), iar cealalta variabila, de obicei numele unei plante, care de cele mai multe ori are legatura cu continutul cintecului: "Frunza verde si-un
pelin/ Voinicel strain/ Strain si sarac/ Unde poposesti/ Gazda nu gasesti". Exista, alaturi de consonantele tematice, improvizari bizare, constructii pur rimofore: "Frunza verde-ardeleneasca",
"Frunza verde de lacusta", "Frunza verde lemn proscris", "Frunza verde untdelemn", "Frunza verde solzi de peste" s.a. (v. Ovidiu Barlea, Folclorul romanesc, 1983). O alta trasatura caracteristica
a creatiei populare e brevilocventa, trasatura care figureaza intr-una din definitiile date folclorului de M. Eminescu: "Farmecul poeziei populare il gasesc in faptul ca ea este expresia cea mai
scurta a simtamintului si a gindirii". Creatia folclorica este in general scurta. Un basm nu are intinderea unui roman, o balada nu are desfasurarea unei epopei, desi exista si cintece epice care
au peste 1000 de versuri, iar textele plugusoarelor cuprind pina la 500 de versuri. Polisemia este o alta caracteristica a creatiilor folclorice. Dupa cum a remarcat Ion Coteanu, "limbajul
popular, ca varianta fundamentala a oricarui idiom, revela, prin structura si substanta sa, un stadiu de cultura si civilizatie si st la acest nivel doar un numar mic de cuvinte obliga la
polisemie". Autorul a constatat "bogatie si varietate lexicala in toate graiurile unui idiom luate impreuna, saracie si uniformitate intr-un singur grai" (I. Coteanu, Stilistica functionala a
limbii romane, 1973). Fenomen plurivalent, folclorul isi dezvaluie, dincolo de functiile rituale, magico-religioase, ceremoniale, practice, sociale si utilitare, caracterul dramatic, de
festivitate, de spectacular.
Examinat de specialisti ca procedeu de capetenie al stilului narativ, dialogul indeplineste in povestiri functii multiple, folosind forme diverse, de la simpla
conversatie pina la filozofarea pe marginea intimplarilor narate. Povestitorul realizeaza interesante compozitii dramatice, comunicind permanent cu auditoriul. Nararea presupune o coparticipare a
povestitorului si o asociere a destinatarului si se opune retinerii intelectuale din unele mesaje culte.
Despre teatralitatea generica a literaturii populare romanesti au vorbit, pe larg, V.
Adascalitei in teza de doctorat sustinuta la Universitatea din Bucuresti in 1970 si V. Mandra in Istoria literaturii dramatice romanesti (1985). Pavel Ruxandoiu avea obligatia stiintifica si
pedagogica de a zabovi si asupra altor structuri poetice specifice folclorului, structuri care concura la realizarea poemelor si care vor asigura receptivitatea lor, oferindu-se comprehensiunii
omului recent.
Ne vom referi, pe scurt, la citeva dintre ele. Metafora infirmata, insotita de dezlegarea ei, e un termen introdus in folcloristica de Monica Bratulescu, ca o replica la
terminologia folosita in cercetarea eposului slav, unde se vorbeste despre "antiteza slava" sau "paralelism negativ". Autoarea arata ca procedeul isi are originea in magie, dar, laicizat, capata
diferite grade de complexitate. In cele mai multe cintece eroice, procedeul apare in fragmentele dramatizate, in care metafora e tratata ca o perceptie gresita, de obicei o confuzie a unuia
dintre protagonisti, corectata de colectivitate: "Un nourel ca-mi vedea/ Si lui Gruia asa-i graia/ Frate, fratiorul meu/ Ce se-ntoarce norul greu?/ Nu e nour ce privesti/ Ci sint turcii cei
pagini" (Gruia lui Novac). Un alt procedeu artistic care trebuia amintit si comentat este contaminarea despre care s-au pronuntat in folcloristica romaneasca B.P. Hasdeu, D. Caracostea, Gh.
Vrabie, iar mai aproape de noi Ligia Bargu, intr-o lucrare de referinta, Contaminarea - un procedeu artistic de compozitie (in Studii de poetica si stilistica, 1966, p. 69-80), unde se subliniaza
ca procedeul devine un proces continuu de recompunere artistica a folclorului. In folclor constatam, de asemenea, predilectia pentru antiteza, pentru aspectele contrastante, propensiunea pentru
personaje opuse: buni/rai, destepti/prosti, frumosi/monstruosi. Contrastul intre aparenta si esenta in compunerea unor personaje e un procedeu artistic predilect in folclor (Prislea cel voinic,
Pacala, Tugulea s.a.). Sint folosite scheme compozitionale care fac o trecere rapida de la nefericire la fericire, de la boala la sanatate, de la saracie la bogatie etc.
La examenul
estetic si, acolo unde e cazul, sociologic, etnologic si nu in ultimul rind filozofic, s-au consemnat interpretari si analize cu privire la unele categorii folclorice de prima insemnatate. Fara
indoiala ca intr-o poema de virf ca Miorita se implica o gama variata de valori subsidiare: exista o valoare istorica, una documentara, una psihologica, antropologica, etica pe care folcloristul
le receptioneaza la modul specific. In Miorita (1964), Adrian Fochi distinge in poem prezenta a 18 teme si a patru nuclee tematice. In De la Zalmoxe la Gingis-Khan (Paris, 1970), M. Eliade
descifreaza in balada doua idei forta: crestinismul cosmic si teroarea istoriei. De asemenea, istoricul religiilor releva ca Miorita si Mesterul Manole au ca motiv dramatic o "moarte violenta"
acceptata cu seninatate. Prezenta mortii in centrul spiritualitatii populare romanesti, subliniaza M. Eliade, nu inseamna insa o viziune pesimista asupra lumii, o rarefiere a debitului vital. In
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943), M. Vulcanescu descifreaza in Miorita "un acut sentiment al istoriei, al prezentului si care iti cere sa intervii acum ori niciodata si, de asemenea,
revela lipsa de teama in fata mortii, deosebindu-ne de nordici, care traiesc cu intensitate dramatica grija mortii st deoarece pentru romani lucrurile de aici continua sa se desfasoare in lumea
de dincolo, iar plingerea nu este ruperea sfisietoare, ci este chemare [s.n.] pentru integrarea in linistea a toate, asezare, impacare" (s.n.). In Etnologie juridica (1970), Romulus Vulcanescu
crede ca a descoperit in colinda Judecata pacurarilor un document juridic, mai mult decit o cutuma, o expresie artistica majora a creatiei populare. Istoricul D. Pippidi arata ca in toate
spatiile culturale moartea unui tinar nelumit a impresionat profund colectivitatile umane, iar in documente greco-latine se face aluzie la mors immatura: "Nu sfirsitul vietii e dureros, de vreme
ce asta-i soarta fiecaruia, ci moartea timpurie si inaintea parintilor" (la greci).
Si ne ofera si un exemplu dintr-un text latin: "Quod parenti facere debuit filia, id immatura filiae
fecit pater" ("Ceea ce fiica ar fi trebuit sa faca parintelui sau, tatal a facut-o fiicei sale nelumite"). Capitolul despre lirica populara e bine si interesant conceput. Glosele noastre razlete
la acest capitol pot fi privite doar ca o alta perspectiva care nu vine in contradictie cu observatiile pertinente ale autorului.
In Antropologia lui Kant exista o observatie profunda si
adevarata cu privire la mecanismul psihologic, la una dintre modalitatile de caracterizare a unui popor. Kant spune ca turcii obisnuiau sa caracterizeze tarile prin care treceau dupa viciul cel
mai vizibil. Procedind astfel, pe baza observatiilor acestora, filozoful a alcatuit urmatorul tablou: Tara modelor - Franta
Tara proastei dispozitii - Anglia
Tara stramosilor - Spania
Tara fastului - Italia
Tara titlurilor - Germania
Tara domnilor - Polonia
Daca in acest tablou am schimba viciul in calitate, Romania ar putea figura cu
sintagma, credem noi, de tara a dorului. Prin anii '30, un francez a scris o carte intitulata Romania tara a dorului (La Roumanie, terre du dor). In lirica populara romaneasca sint frecvente
sapte notiuni, cuvinte-cheie, cuvinte-tema, metafore fundamentale: "dor", "jale", "frumos", "urit", "bine", "rau", "noroc", iar cuvintul "dor" este notiunea-pilot si care poate fi integrata
seriei arhetip-mit-simbol. Despre prezenta, denotatiile si estetica dorului in poezia populara romaneasca exista o bibliografie impresionanta, de la Ov. Densusianu, L. Blaga, I. Pillat pina la G.
Calinescu, Ov. Papadima, I. Coteanu, Elena Balan-Osiac s.a.
Folclorul literar in contextul literaturii populare romanesti de Pavel Ruxandoiu este o carte de care cultura noastra de azi avea
nevoie. Este o pledoarie pentru creatia folclorica facuta cu seriozitate, probitate si, nu in ultimul rind, cu talent pedagogic. De asemenea, se cuvine un cuvint de lauda si de pretuire pentru
Editura Grai si suflet
- Cultura nationala si pentru directorul ei, poetul si folcloristul Ioan Serb, care, printr-un program editorial de buna tinuta, tipareste carti de seama din cultura nationala.
|
|
