Începuturile ceramicii în genere se pare că sunt legate, după o ipoteză confirmată de numeroase descoperiri arheologice, de meşteşugul împletitului. Primele recipiente făcute de oameni au fost coşurile împletite care se ungeau cu lut înmuiat. Ca urmare a arderii întîmplătoare a unor coşuri lipite s-a născut olăria şi multă vreme vasele au fost lucrate prin acest procedeu. Treptat s-a renunţat la suportul de împletitură, oamenii deprinzîndu-se să construiască pereţii vaselor din fîşii lungi de lut înmuiat care se încolăcea ca o spirală urcînd de la fundul vasului spre gura lui. Această tehnică arhaică legată de primele încercări ale olăriei, atestată în diferite părţi ale lumii, s-a practicat şi în ţara noastră. Exemplele foarte interesante din această ceramică ce se află în muzeele ţării ne mărturisesc o continuitate de viaţă istorică impresionată a unei populaţii stabile ce şi-a transmis neîntrerupt tradiţii tehnice care altfel nu s-ar fi perpetuat. Excepţionala frumuseţe a ceramicii populare româneşti se întemeează tocmai pe această străveche tradiţie.

Manifestări artistice remarcabile sunt înregistrate pe ceramica neolitică. O succesiune de cultură neolitică, fiecare cu profilul propriu, bine stabilite şi încadrîndu-se în mari arii ale culturilor europene şi est-mediteraniană au produs opere de artă ceramică deosebit de importante. Amintim dintre acestea ceramica pictată de Cucuteni, reprezentînd fără îndoială una dintre cele mai strălucite ceramici ale preistoriei de pretutindeni. Ea este cunoscută mai ales pentru formele ei mari şi pentru splendida ei ornamentică, în care spirala şi meandrul sunt elemente definitorii şi care se regăsesc în forme diverse şi în olăria tradiţională românească din Basarabia .Alături de vase de lut ars se cuvine a fi pomenite admirabile exemplare de plastică mică, între care figurile care se disting prin maniera stilizării şi prin decorul ce ar putea reprezenta elemente de costum sau de tatuaj.

Astăzi se pot regăsi în ceramica populară românească atît de la noi din Moldova dintre Nistru şi Prut, cît şi tot arealul locuit de români tradiţiile suprapuse de-a lungul mileniilor cu adaptările şi transformările impuse de nevoile de viaţă şi de gustul diferitor epoci, condiţionate şi de relaţiile dintre centrele rurale urbane.

Roata olarului, una din invenţiile majore ale omenirii, a marcat trecerea de la ceramica lucrată prin modelare sau alăturare de suluri la ce-a lucrată la roată-uneltă principală a olarului.

Producerea ceramicii populare parcurge mai multe etape,fiecare din acestea grupînd o serie de operaţii:

a. După extragerea lutului din anumite ,,vine''ale solului local se face dospirea şi frămîntarea argilei înmuiate cu apă, operaţie foarte importantă, deşi relativ simplă ca tehnică, de buna ei împlinire depinde plasticitatea pastei. Lutul se bate cu matul de lemn, se frămîntă cu mîinile.

b. Curăţirea pastei de impurităţi asigură o coacere uniformă a vaselor. După refacerea bulgărilor urmează a doua batere şi frămăntare şi o scurtă perioadă de dospire.

c. Formarea vasului este cea care dă măsura măiestriei meşterului olar. Dintr-un bulgăre de lut înmuiat pe care îl aşează pe roata de lemn ce o acţionează cu piciorul olarul modelează strachina, ulciorul sau orice altă formă dorită fireşte în acord cu tradiţia formelor locale. Modelarea vasului parcurge mai multe faze care se succed cu repeziciune, trecînd de la sfera de trunchi de con la cilindru, fiind anevoie de urmărit-pare o singură şi continuă operaţie de formare a vasului.

d. După ce este modelat vasul se pune la uscat,la umbră,timp de cîteva zile.

e. Angobarea vaselor constă în acoperirea lor cu substanţă colorată, albă sau roşie, făcută din humă diluată în apă pentru a astupa eventuala porozitate a vasului.

f. Împodobirea vaselor prin diferite procedee specifice centrelor.

g. Arderea vaselor într-un cuptor anume construit.

h. După primul ars vasele se scot şi se acoperă cu glazurile trebuitoare,

i. A doua ardere în decursul căreia sunt vetrificate smalţurile.

Formele pe care le produc olarii români trebue să corăspundă diverselor cerinţe. Pot fi grupate în trei categorii:

a. Forme întinse: străchini şi blide, farfurii.

b. Forme înalte: ulcioare pentru apă de diferite mărimi, cu gît înalt sau scund, oale pentru lapte, oale pentru gătit ale căror dimensiuni variază. Oalele sunt diferite ca siluetă, ca poziţie a mînerelor, ca deschiderea gurii.

c. Forme compuse:vase pentru flori, ploşti, figurine de tot felul, ocarine, sfeşnice. Diversitatea aceasta de forme nu este făcută însă la întîmplare. Fiecare centru de olari lucrează un anumit tip de vase care este atît de bine cristalizat încît centrul poate fi cu uşurinţă recunoscut după tehnică, formă sau decor.

Un criteriu fundamental după care poate fi împărţită ceramica populară în categorii mari este felul de ardere a vaselor în cuptor.Acest criteriu împărţeşte ceramica românească în două mari familii:olăria roşie şi olăria neagră,dar delimitează şi două mari arii şi două mari tradiţii ale ceramicii româneşti:

1. Ceramica neagră- de tradiţie dacică, care se regăseşte în cîteva centre din Basarabia

2. Ceramica roşie- de tradiţie romană.

Ceramica neagră se obţine din aceaşi pastă ca şi ceramica roşie deosebirea constînd doar în arderea specială a ceramicii negre. Trebuie amintită şi tehnica specifică de ornamentare a ceramicii negre, care se face prin lustruirea cu o piatră specială şi cu o bucată de piele. Efectul decorativ obţinut este remarcabil: urmele cenuşii lăsate de piatră se armonizează într-un fel inedit cu negrul metalic al vasului.

Ceramica roşie se împarte în ceramică smălţuită şi nesmălţuită.

Cel de-al treilea criteriu de împărţire a ceramicii populare îl constitue sistemul de ornamentare:

a. Ceramica ornamentată prin desenare sau pictare.

b. Ceramica decorată cu elemente în relief.

Dacă la începutul secolului XX meşteşugul olăritului pe meleagurile Basarabiei era unul din cele mai răspîndite meşteşuguri, apoi în perioada postbelică meşteşugarilor li se interzicea activitatea individuală şi din această cauză astăzi găsim meşteri olari numai în cîteva foste centre de olărit - satele Censăuţi, Hogineşti, Ciorăşti, Ungheni. Ne bucură faptul că se depun eforturi şi nu fără rezultat de a transmite acest meşteşug generaţiei tinere prin care tradiţiile milenare de prelucrare artistică a lutului ars se încadrează aceleiaşi tradiţii amforoidală ce se păstrează la frumoasele ulcioare. Tradiţia ceramicii nesmălţuită se distinge prin frumuseţea, eleganţa formelor, aceasta păstrînd fidel, de-a lungul timpului: caracteristicile fixe ale ceramicii romane. În cazul ceramicii roşii, fix ale ceramicii dacice,în cazul ceramicii negre,tradiţiile ceramicii smălţuite păstrează coloritul viu şi armonios al ceramicii de lux bizantin.

Împletitul în paie, ca si toate meşteşugurile împletitului din fibre naturale este cunoscut din cele mai vechi timpuri.

În Basarabia acest meşteşug a cunoscut o etapă de înflorire a sa la sfîrşitul secolului XIX începutul secolului XX. În acele timpuri erau meşteri iscusiţi în domeniul acoperitul caselor cu paie de secară.

În perioada antebelică activau foarte mulţi meşteri ce practicau împletitul pălăriilor de paie. Din acele timpuri la românii din Basarabia s-au conturat anumite particularităţi tradiţionale ale acestui meşteşug. Astfel, de exemplu, meşterii împletitori în paie confecţionează pălăriile din paie de secară, iar forma ei a fost dictată de condiţiile climaterice ale meleagului nostru. Forma cilindrică a pălăriei nu se aşeza strîns pe conturul capului, asigurînd astfel o aerisire bună şi de aceea ţine răcoare vara cînd temperatura aerului ajunge mai sus de 35 grade. Borurile de 10cm lăţime umbresc faţa şi gîtul apărîndule de razele dogoritoare ale soarelui. Chiar şi în timpul ploii forma aceasta permite scurgerea apei.

Actualmente meşterii care deţin secretele acestui meşteşug frumos confecţionează din paie de secară, grîu, ovăs, orz, care esre material pur ecologic, obiecte de uz casnic, obiecte decorative, jucării. În ultimul timp numărul meşterilor ce practică acest gen de meşteşug artistic sa micşorat, dar îi mai putem întîlni prin părţile Bricenilor, Teleneştilor, vechei Soroci. Fie că pentru unii creatori populari meşteşugul acesta este o modalitate de existenţă materială, ei confirmă că practicarea acestui meşteşug, cît şi obiectele confecţionate din paie au o acţiune pozitivă asupra organismului uman. Lucrul acesta este confirmat şi de investigaţiile medicale ce au relevat proprietăţile curative ale paielor.

Săpăturile arheologice ne arată că ţesutul este o îndeletnicire veche.Pe teritoriul Moldovei sau găsit amprente de ţesături pe fundul vaselor de lut din epoca neolitică.Pe baza săpăturilor sa stabilit că din acele timpuri ţesutul se efectua pe războiul de ţesut vertical.Abia mai tîrziu, în secolul X, după dezvoltarea ulterioară a ţesutului, în direcţia relaţie cu perfecţionarea continuă a războiului care este aceeaş în toată lumea .Pe teritoriul locuit de români sa ajuns la războiul de ţesut orizontal. Aceasta a dus la uşurarea muncii, obţinerea ţăsăturilor de calitate şi de mari dimensiuni. Pînă în evul mediu timpuriu cunoaştem puţin despre modul de lucru şi aspectul ţăsăturilor.Evoluţia meşteşugului ţesutului în perioada medievală urmează traiectoria sinuoasă a unei istorii zbuciumate. Documentele păstrate ne arată că pe lîngă curţile domneşti şi boiereşti sau pe domeniul mănăstireşti se organizeaza ateliere în care se ţes stofe, pînze şi covoare. Deja în secolul XV, pe unele slobozii din Moldova, ţeseau postov şi pînză, pe care le vindeau la tîrguri. În această perioadă meşteşugul era atît de răspîndit, încît Anton Maria de la Chioro Fiorentino remarcă faptul că în Ţările Romane ,,era o adevărată fabrică de ţesut în fiecare casă''. În afară de materialele scrise, tehnica de lucru, compoziţiile ornamentale, cromatica rafinată precum şi gama bogată şi variată a categoriilor de ţesături indică o îndelungă tradiţie în domeniul ţesutului şi a folosirii textilelor în cadrul portului popular, cît şi în cadrul ţesăturilor de interior ţărănesc. Din punct de vedere a materialului din care sunt confecţionate ţesăturile pot fi clasificateîn două grupe: ţesături din fibre de origine animală- lînă, păr de capră, borangic şi ţesături din fibre de origine vegetală- in, cînepă, bumbac. Categorii distincte pot fi stabilite şi în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc şi locul pe care îl ocupă ţesăturile în cadrul interiorului locuinţei:

1. ţesături de uz gospodăresc- ştergare, imple de cînepă, ciarşafuri de cîlţi sau de cînepă,feţe de masă.;

2. ţesături funcţionale decorative sau strict decorative- lăicere,scoarţe,chilimuri,feţe de piernă,pierdele;

3. ţesături de caracter ceremonial-ştergare şi prosoabe de nuntă,şervete pentru înmormîntare, perne, scoarţe foarte importante din punct de vedere artistic.

Forma, prezentarea decorului pe suprafaţa ţesăturilor sunt determinate de funcţia şi poziţia lor în încăpere sau în viaţa de toate zilele. În ansamblul articolelor ţesute predomină elemente geometrice, cele vegetale antropomorfe şi avimorfe sînt mai puţin la număr, fiind schematizate cu multă îndemînare. Un ornament întîlnit pe toate categoriile de ţesut de lînă şi bumbac este pomul vieţii. Gama cromatică al articulelor ţesute se compune din cîteva culori de bază în multe nuanţe. În decorul ţesuturilor din secolul XVIII-XIX în special ale celor de lînă au predominat armoniile simple, avînd la bază culorile vegetale- brun, cenuşiu, ocru albastru-verzui. Deşi pe parcursul timpului gama cromatică s-a îmbogăţit cu nuanţe şi culori noi obţinute cu ajutorul coloranţilor chimici, ce caracterizează în continuare ţesăturile meşterilor noştri este discreţia şi armonia, rezultate din îmbinarea culorilor în cadrul unui acord cromatic sobru. Datorită echilibrării armonioase ale motivelor ţesutului artistic se formează un tot unitar, ca valori artistice remarcabile care au îmbogăţit patrimoniul artistic naţional şi universal. Spre exemplu să luăm covoarele basarabene fie confecţionate în gospodăriile individuale sau în atelierele de la mănăstirile Vărzăreşti,Tabăra, Răciula, au un specific aparte datortă, pe de o parte fondului străvechi caracteristic românilor de pretutindeni, iar pe de altă parte condiţiilor social istorice în care au evoluat. De-a lungul anilor covoarele basarabene au fost prezente la expoziţiile de la Sankt-Petrsburg, Cracovo, Viena, Paris, Genova. Multe covoare basarabene au intrat în circuitul mondial de valori artistice, fiind prezente în colecţiile personale din toată Europa şi chiar din America.

Acest domeniu al manifestărilor culturii populare româneşti,întemeiate pe o tradiţie străveche ce urcă de la menhurii neolitici spre construcţiile şi sculpturile eline, dacice romane şi medievale româneşti îl găsim şi astăzi în cîteva centre de cioplitori în piatră din nordul Moldovei situate pe cursul rîurilor Nistru şi Prut.

De-a lungul istoriei în aceste centre de prelucrare artistică a pietrei meşterii au produs obiecte de cele mai diferite întrebuinţări, cioplind şi înfrumuseţînd materialul potrivit unor tehnici şi reguli transmise din generaţie în generaţie. Poţi întîlni astăzi meşter ce ciopleşte cu măiestrie elemente de arhitectură, stele funerare, monumente, gizduri de la fîntînă, jghiaburi pentru adăpat animalele, balustrade, coloane, mese, bănci, cruci şi troiţe.

În domeniul pietrei cioplite se constată, ca şi în alte meşteşuguri şi o specializare pe faze de lucru, o anumită tehnică şi anumite unelte sunt folosite la extragerea pietrei din cariere şi altele la cizelarea sau ornamentarea ei. Rangile, ciocane mari, tîrnăcoape de diverse feluri, uneltele cu cioc ascuţit, dălţi mari, din lemn natural, ferestrăile se folosesc la dizlocarea blocurilor mari. Se întrebuinţează şi pene din lemn înfipte anevoie în masa pietrei, cu precădere în crăpăturile ivite sau în lăcaşuri anumit scobite peste care se toarnă apă ce produce umflarea lemnului conducînd la fisurarea şi apoi separarea blocurilor. Fasonarea pietrei necesită alte unelte: compasuri pentru măsurări, pîrghii şi vincluri pentru manevrat pile cu diferte aspirităţi, dălţi de toate mărimile, ciocane cu suprafaţă de lovit prevăzute cu mici ridicături bombate, uneori colţuroase. Meşterii pietrari au lucrat la edificarea multor construcţii medievale moderne vestite. Putem menţiona aici vestita biserică Valahă din Livov ctitorită de domnitorii moldoveni.Frumosul portal al acestei biserici în care predomina vrejul viţei- de- vie, probabil legat de vechea simbolistică a arborelui vieţii şi imagini de inspiraţie biblică. Meşterii pietrari din Moldova au cioplit cu măestrie şi monumente funerare evreeşti în care repertoriul motivelor se înscrie în tradiţia ebraică, împletită însă cu tradiţia artei populare româneşti. Putem admira şi astăzi prin părţile Orheiului case construite în prima jumătate a secolului XX ce au la prispă frumoşi stîlpi ciopliţi din piatră. Astăzi putem întîlni meşterti cioplitori ce păstrează tradiţiile acestui meşteşug în părţile Sorocii unde ei folosesc piatra de Cosăuţi, de pe malul Nistrului, în judeţul Edineţ şi Orhei unde folosesc piatra din carierele locale, cioplind hogeaguri, stîlpi la poartă, uluce de adăpat vitele, cruci şi troiţe.

La acest compartiment de artă populară găsim o familie de meşteşugari ce folosesc pielea în practicarea unui sau altui meşteşug artistic. Astăzi în Basarabia mai putem întîlni meşteri cojocari, curelari şi hămurari. Cojocăritul este unul din meşteşugurile de foarte veche tradiţie în zonele locuite de români. Menţionăm aici mărturia lui Herodot, în istorie, care spunea că ,,Tracii /geţii/ luptau avînd pe cap căciule din piele de vulpe, pe trup- tunic şi deasupra mantale lungi împestriţate'', despre care se poate crede că ar fi fost cojoace mari împodobite cu aplicaţii din piele. Cele mai multe obiecte confecţionate de meşteri cojocari cuprind piesele de port popular-căciuli de diferite tipuri: căciulă ţuguiată mai veche, căciuli cu două ,,etaje'' ambele confecţionate din piele de cîrlan, cojoace scurte sau lungi, confecţionate din piele de oaie, pieptare /bondiţă/ confecţionată din blană de miel, capră. Aceste piese integrate costumului popular prezintă însuşiri estetice remarcabile. Ele sunt decorate cu ajutorul unei tehnici variate, aplicaţii de piele, broderie executată cu lînă, mătase, mărgele. Curelăritul e un vechi meşteşug practicat astăzi de puţini meşteri din părţile judeţului Bălţi, Ungheni care mai cunosc tradiţiile milenare de confecţionare a chimirelor, curelelor late. Aceste piese din piele ţin de costumul tradiţional. Curelarii folosesc piei de bovine, mai rar de ovine, primele pentru piesele colore, celelante, mai ales pentru accesoriile decorative. Ca unelte, alături de ciocane, cleşti, foarfece, se folosesc ,, pregacele'' - rozete pentru încrestat pielea pe margini, ace de oţel cu muchii, diferite ştanţe pentru obţinerea motivelor ştonţate sau repusate. Nelipsit este fireşte,,coulul'' de curelar de formă specifică ca un fel de menghină verticală în care se prind curelele în timpul lucrului. Curelarii astăzi continue confecţionarea tradiţională de chimire pentru portul tradiţional de sărbătoare sau pentru ansamblurile de dansuri.

În ultimul timp, cu folosirea mai frecventă a transportului de tracţiune în gospodăriile ţărăneşti, a crescut necesitatea în producţia meşterilor hămurari. Deşi majoritatea meşterilor sunt înaintaţi în vîrstă, hamurile confecţionate de ei şi-au pierdut din farmecul lor estetic, sperăm ca acest meşteşug va fi valorificat.

a. Crestarea în lemn-unul din procedeele principale ce aduce în această ,,civilizaţie a lemnului" nota superioară de realizare artistică, de înalt rafinament situind obiectele de lemn crestate de meşterii basarabeni alături cu cele din întreg teritoriu cultural românesc pe una din culmele artei tradiţionale a lemnului din Europa. Crestarea este una din culmele artei tradiţionale a lemnului din Europa. Crestăturile în lemn sunt lucrate cu unelte foarte simple, între care-cuţitul,briciagul. Cu aceste unelte meşterul popular a ,,crestat" bucăţile de lemn de stejar, nuc, tei, salcîm, răchită din care au confecţionat mobilier, unelte şi istensile de uz casnic, acoperindu-le cu o reţea fină de crestături, termen propriu limbii noastre, care nu înseamnă nici sculptură, nici cioplire, ci o tăere puţin adîncă în masa lemnoasă, dînd măestrie unei ornamentici caracterizată prin geometrismul său.

Cea mai limpede clasificare a crestăturii în lemn este cea a categoriilor de obiecte pe care se aplică. În domeniul arhitecturii populare, crestăturile în lemn au avut cîmp de aplicare pe principalele piese constructiv- decorative ale caselor, bisericilor şi diverselor acareturi. Astfel stîlpii casei, ramele uşilor şi ferestrelor sunt decorate cu măruntele crestături geometricre, completînd frumuseţea volumelor notive cioplite sau sculptate ale acestor elemente arhitectonice.

Al doilea cîmp de aplicare a crestăturii în lemn îl constitue mobilierul de diferite categorii. Aici în asociaţie cu scrigelarea, reprezentative sunt lăzile de zestre, mesele, unele categorii de dulapuri şi blidare, scaunele şi băncile, unele obiecte recent apărute în casa ţăranului-suporturi pentru telefon, flori.

Al treilea cîmp de aplicare acrestăturii în lemn este cel al uneltelor legate de diferite îndeletniciri tradiţionale populare româneşti. Între acestea menţionăm: cozile de coasă, greblele pentru fîn ş. a. Sunt admirabil decorate cu mărunte crestături pe anumite porţiuni. Unelte folosite în ţesut: furcile de tors, fusele, precum şi părţile componente ale războiului de ţesut. Între istensilele casnice alături de tot felul de mici recipiente pentru sare, mirodenii, făină, cutii, un loc aparte îl au lingurile ale căror cozi sunt îmbrăcate în această haină minunată a crestăturilor. Menţionăm aici şi frumoasele ploşti de diferite mărimi. Ornamentica este plasată în mod chibzuit pe diferite porţiuni ale obiectelor care toate îşi găsesc o utilizare în viaţa de toate zilele. Crestăturile în lemn pot fi privite şi ca o scriptură ale cărei semne şi-au pierdut înţelesul de-a lungul vremii. Este sigur însă că unele din aceste semne se considerau în trecut un sistem de limbaj specific, semnificînd de pildă- proprietatea, provienenţa (satul sau meşterul), după cum aveau cu siguranţă şi un sens magic. Motivele ornamentale după cum ,,coarnele berbecului" sau ,,vîrtejele solare" şi-au pierdut semnificaţia legată de magie sau ritual, rămînînd să împodobească doar ca motive crestate bogata gamă a obiectelor de lemn din arta populară românească.

b. Sculptura în lemn, ceva mai rar întîlnită în istoria meşteşugului e înţeleasă ca cioplirea a unei bucăţi de lemn în volume ce poate fi privită de jur- împrejurul lor sau în tehnica basoreliefului.

Este adevărat, că în lumea ţărănească-românească sculptura în înţelesul ei predominant de înfăţişare /cioplită/ a chipului omenes se întîlneşte foarte rar. Deacea cercetătorii din trecut au considerat că nu se poate vorbi de sculptură. Ei treceau cu vederea o serie foarte mare de obiecte care, folosindu-le la îndeplinirea unor nevoi ale vieţii şi muncii cotidiene, li s-a părut a nu fi demne de a fi socotite sculpturi.

A trebuit să se producă revoluţionarea viziunii sculpturale de la începutul sec. XX. Mai ales a trebuit să se aplece asupra ,,umilelor obiecte Brâncuş'' ca, încet cu încet,lumea să acorde sculpturalitate nenumăratelor forme cioplite în lemn din casă şi gospodăria ţărănească. Pornind de la pivele de pisat grîul, de la căucile de diferite dimensiuni, coveţile mari cioplite dintr-o bucată ce păstrează urmele şlefuite de vreme ale dălţii şi a scoabei de la stîlpii de poartă antropomorfi din părţile centrale ale Moldovei, de la şuruburile mari de lemn tare folosite la teascurile de vin aceste piese se par la prima vedere pur tehnice, sunt de fapt, pornite într-un fel pe drumul artei. Nu putem să nu amintim aici şi de splendida sculptură decorativă medievală-românească, reprezentată prin iconostasele împodobite cu sculptură şi ale pieselor din lemn cu funcţii practice precm tronurile şi scaunele episcopale, straniile ce au forme acoperite şi excidate de abundenţa decorului. Virtuozitatea extremă cu care sunt sculptate panourile de lemn, ambiţionînd să ne producă nesfîrşita vitalitate a naturii, migala ciopliturilor minuscule, colorate, apropiestilistic, evidenţiază despărţirea ce se produce între arta ţărănească crestată pe fundalul unor tradiţii de simplitate şi geometrism de cea medievală, coborînd pe firul vremii înspre universuri decorative de descendenţă cărturărească, implicind contacte cu lumea Orientuli creştin, dar şi cu cea a tradiţiei persane, răspîndită pe numeroase căi şi fizionînd cu expresiile ale altor arii de cultură. Pe la mijlocul secolului XX , în virtutea cursului istoric al sistemului totalitar sovietic, sculptura medievală se afla pe cale de dispariţie. Odată cu reformele sociale de la sfîrşitul veacului trecut meşterii cioplitori din Basarabia au revalorificat acest procedeu de cioplire în lemn anume prin decorul acelor lăcaşe de rugăciune reconstruite sau noi construite din satele Republicii Moldova. Sculptura în lemn reapare în troiţe, răstigniri, icoane. Meşterii cioplitori în lemn sculptează panouri decorative ce au ca temă scene din istorie şi viaţa de toate zilele. Alături de aceste două principale procedee de decor al lemnului mai putem întîlni azi şi decorarea obiectelor din lemn prin scrijelare practicată de unii meşteri de instrumente populare întîlnim şi pirogravarea lemnului la meşterii ce confecţionează obiecte mici sărăriţe, cutii pentru chibrite, lădiţe, sfeşnice. Mai des putem întîlni decorul trafaret în zonele de centru şi sud al Republicii Moldova. Piesele bogat trafaret înfrumuseţează streşina, creasta, balustradele la casele din satele regiunii.

Împletiturile cu cîrligul folosite ca element de decor la ţesăturile de interior în Basarabia se numesc horboţele. Provinienţa horboţelelor în Moldova se perde în negura timpului. E semnificativ însă, că deschisurile de pernă, se numesc şi astăzi horbote. Cuvîntul este de provinienţă polonă. Prosoape împodobite cu horboţele se numără în foile de zestre din secolul XVI-XX. Cînd în secolul XIII în casa ţăranului a apărut masa înaltă, tot din acele timpuri a apărut şi faţa de masă confecţionată din ţesătură de borangic sau cînepă împodobită de jur împrejur cu horboţică. Nu rareori, foile de ţesătură a feţei de masă erau despărţite de horboţică cu motive ornamentale, datorită căruia aceste obiecte au devenit opere ale artei populare.

La împletitul cu croşeta se folosea miriplicul,iar din deceniul şase al sec.XX -aţă de mosorel Nr.10. Unealta cu care se efectuează împletitul în unele sate din Basarabia este numită şi ,,cîrlig'', ,,sudelcă''. Tehnica împletitului cu croşeta este simplă. Elementul principal este lănţişorul. În structura horboţelelor ele formează ochiuri şi stîlpuşor (picioruşe). Varietatea punctului de pornire a stîlpişorilor împletiţi duce la constituirea mai multor tipuri de reţele de horboţică,cele mai răspîndite dintre care au la bază pătrăţelele. Tipul de reţele ,,ochiuri pezişe'' este mai vechi decît ,,ochi pe ochi''.Modalitatea aceasta permite varierea mai liberă a stîlpuşorilor care formează ornamentele. Părţile împletite (pline) se execută prin picioruşe în locul liber. Părţile formează ornamentul pe reţeaua de pătrăţele ajurate (goale). În multe cazuri în scop decorativ la dantelă compoziţia ornamentală se măreşte spre capetele ei pe baza adăugării ochiurilor, formîndu-se valurile, asemenea horboţele se numesc farborate.În partea de jos se execută şi zimţi sau colţurele, care marchează capătul horboţelei. Uneori horboţelele se termină cu clopoţei (motocei). Astfel de motocei se întîlnesc la perdelele mici de la ferestre. Cele mai răspîndite motive ornamentale sunt: şuvoiurile, coarnele berbecului, prescura. Bogat este şi ornamentul vegetal tipologic-

pomul vieţii, strugurele, frunza viţei- de- vie. Dintre motivele zoomorfe- cucii, hulubii, curcanul, ochiul boului, urechea porcului. Motivele ornamentale : hulubul şi bradul, cerbii şi copacul, cucoşii şi copacul se înscriu în grupul motivelor arhaice cu semnificaţie mitologică. Folosind varietatea punctului de pornire al stîlpuşorului, meşteriţele ce mînuiesc croşeta cu ajutorul a mai multor tipuri de reţele de horboţică confecţionează astăzi mai multe piese de interior, feţe de masă fără pînză de diferite dimensiuni, cuverturi, mileuri. Ornamentele acestor piese sunt organizate în jurul unui motiv central sau se repetă pe reţeaua împletiturii într-o succesiune ritmică.

1.După construcţia sonoră - a. cu gaură transversală sau cu gaură laterală,

b. cu dop sau fără dop,

c. fără deschizători pentru degete,

d. cu 6-7 deschizători,

e. fluiere simple (cu un singur tub) sau duble (cu două tuburi)- întîlnite mai rar.

Forma tubului sonor este strict cilindric. Sunt confecţionate din lemn de soc ,prun, cireş, vişin, salcîm, nuc stejar.

2. După mărime - a. fluiere mici (pînă la 35cm),

b. mijlocii (35-50cm),

c. mari (de la 50cm mai sus),

De o construcţie deosebită este fluierul cu tubul deschis la ambele capete, fără găuri ce se numeşte ţilincă, lucrat din lemn de salcîm sau soc, cu o lungime de 65cm.

Fluierul moldovenesc fără dop sau cu dop,cu 6 deschizături numite găuri tăiate sau arse cu cuiul înferbîntat în peretele tubului la distanţe egale (trei cîte trei), este numit şi ,,trişcă'' - dacă este mic, sau ,,caval'' - dacă este mare. Cavalul este un fluier din lemn, cu tubul cilindric şi cu deschizăturile pentru degete grupate trei şi două.

Buciumul- un instrument muzical păstoresc menţionat de cronicari. Din bucium se cîntau semnale păstoreşti. În Moldova medievală era folosit şi pentru semnale militare. Astăzi putem auzi semnalele buciumului în cadrul sărbătorilor naţionale ale băştinaşilor. În prezent meşterii confecţionează acest instrument din lemn de tei. Buciumul se compune dintr-un tub sonor lung, deschis la ambele capete, construit din două doage sau dintr- o creangă lungă despicată în două şi golită la mijloc. Doagele sunt strînse laolaltă prin inele de lemn confecţionate la strung. Buciumul are la capătul prin care se suflă un mic tub de lemn. Buciumurile din Moldova sunt decorate cu crestături.

Naiul, ca instrument popular lăutăresc, este pomenit în documentele din sec. XVIII. Der el exista ca instrument neprofesional în şesurile din Moldova din vechime. Aproape dispărut la începutul sec. XX este readus în orchestrele de muzică populară în a doua jumătate a secolului de meşteri locali de instrumente populare atît în Basarabia, cît şi din România. La sfîrşitul sec. XX începutul sec. XXI naiul era compus dintr- un număr de 7-8 ţevi închise la partea de jos. În prezent întîlnim naiul cu 18-23 tuburi. Naiul este confecţionat din lemn de soc, nuc, de unii meşteri - de salcîm, prun. Tuburile sunt lipite unul lîngă altul într-o linie semiovală, iar partea de jos a acestor tuburi sunt acoperite din trei părţi cu o sipcă de lemn nu rareori ornamentată prin crestare sau pirogravură. Naiul românesc este înrudit cu cel din Europa, Asia, Africa şi America de Sud.

Un instrument foarte vechi ce-l putem întîlni astăzi în Moldova este ocarina. Instrumentul acesta de o formă conică, închisă şi gaură în interior poate fi confecţionat din lemn sau ceramică. Actualmenteme, la noi în Basarabia, este confecţionat de cîţiva meşteri numai din lut Din lut este modelată sau turnată în forme de diferite dimensiuni. După uscare este arsă într-un cuptor de ars ceramica tradiţională. Ocarina nu mai este întîlnită la lăutarii populari, dar în ultimul timp apare în orchestrele profesioniştilor.

Buhaiul, un instrument foarte vechi, face parte din instrumentele membrofone ce produce sunete asemănătoare cu mugetul unui bou. Acest instrument îl auzim astăzi la sărbătorile de iarnă, atît în hăitura tradiţională ,,Pluguşorul'', cît şi cu ritualurile cu masca - costum de buhai. Ultimul, evident este o oglindire a cultului taurului întîlnit la strămoşii românilor- dacii. Buhaiul este construit dintr-o putinică cu un capăt deschis şi unul acoperit cu o piele întinsă avînd prinsă la mijloc un ,,şfichi'' de păr luată din coama sau coada calului. Frecarea ritmică cu ambele mîini a acestor fire de păr lung face ca membrana să vibreze, producănd sunetul. Putem întîlni astăzi în Basarabia şi unele pseudoinstrumente cum sunt: frunza, solzii de peşte, duruitoarea.

Executarea ornamentelor cu acul pe suprafaţa ţesăturilor este veche. Încă Herodot menţionează în istorii obiceiul tracilor de aşi ornamenta îmbrăcămintea. Ce-a mai mare dezvoltare arta brodatului a avut-o la noi în Moldova în epoca medievală. În arta populară decorul cusut a fost executat cu precădere pe ţăsăturile fine de in sau bumbac. Iniţial cusăturile ca tehnică delicată cu posibilităţi multiple de decorare, a fost utilizată la împodobirea pieselor de îmbrăcăminte, Iar în secolul XIX

s-a extins şi la ţesuturile de interior. Ornamentarea prin cusătură se înfăptuieşte printr-o gamă largă de puncte, unele de tradiţie locală altele întroduse ca rezultat al contactului cu regiunile limitrofe. Sistemul tehnic al cusăturii urmăreşte textura pînzei pe care se coase, respectind liniile drepte ale firelor de urzeală şi băteală. Punctele de cusătură se compun dintr-o succesiune de linii drepte, verticale, oblice sau orizontale, din a căror combinare ritmică rezultă modelul. Datorită structurii sale cusătură este o tehnică care pretează viziunii estetice a poporului român care a preferat motivul geometric sau motivul geometrizat, schematizat. În arta populară a românilor din Basarabia cusătura artistică este un factor important în decorul costumului tradiţional, iar în cadrul acestuia cămaşa este cea mai ornamentată. Materialul pe care se realizează broderia este pînză de cînepă, in sau bumbac. Pentru executarea broderiei s-au folosit fire de bumbac răsucit, bumbacul mercenizat. Mai sunt folosite şi firul metalic argintat şi firul aurit. Clasificate după funcţionalitate, după locul pe care îl ocupă în compoziţia ornamentală şi după tehnica de execuţie, cusăturile pot fi grupate în puncte cu caracter funcţional şi puncte cu caracter decorativ. Cusăturile funcţionale servesc la reunirea foilor de pînză sau tivirea lor. Însăilatul, tighelul, festonul, drugul fac parte din categoria punctelor funcţionale. Din cusăturile decorative întîlnite în arta populara românească ăn Basarabia se întîlneşte cusutul pe fir, cruciuliţele, lănţişorul.

Dacă ne referim la decorul pieselor de port din Basarabia vădit este aspectul unităţii cu portul popular al românilor din zonele istorice. Acest decor dispus cu discreţie şi măsură, concentrat în cîmpuri delimitate cu precizie, care se detaşează pe părţile albe neornamentate, păstrează străvechiul fond traco-ilirice. Decorul este dispus în aşa fel încît să sublinieze liniile croielei şi odată cu aceasta cele ale corpului omenesc. Principalele cîmpuri ornamentate la portul popular sunt dispuse împrejurul gîtului, pe umeri, piept şi marginea poalelor. Cromatica folosită în broderie este în general sobră, în cazul nuanţelor vii contrastul este echilibrat şi discret. Culorile de bază folosite sunt roşu, negru, albastru, mai puţin vişiniu, galben, verde şi brun.

Dintre piesele de interior ornamentate cu broderie întîlnim în Basarabia - prosoapele, feţe de masă şi pierne. Aceste piese sunt ornamentate cu punctul în cruce ori în tehnica broderiei pline. Modelul ultimei se execută liber în latul materialului trecînd alternativ firul pe deasupra şi pe dedesupt. În ultimul timp se întîlneşte broderia ,,pe scris'' executată după un model desenat pe pînză.

Treptat, îmbinînd utilul cu frumosul, datorită însuşirilor materialului dat la împletit ca: elasticitate, culoare frumoasă, rezistenţă, greutate redusă, s-a ajuns să se obţină o gamă largă de produse, de la articole simple de gospodărie, pînă la articole de galanterie de o mare fineţe.

La noi, în Basarabia, acest meşteşug a cunoscut o dezvoltare intensă la începutul secolului XX. Astăzi doar rareori poţi întîlni meşter ce-şi propun la vînzare marfa împletită din papură.

Actualmente se cunosc trei metode de care se folosesc meşterii împletitori în papură pentru confecţionarea articolelor.

Metoda împletitului după calupod care este cea mai des folosită. În acest scop se construeşte mai întîi un model al obiectului din lemn.Folosind urzeala, care poate fi din fire răsucite de papură sau în unele cazuri din fire separate de calitate mai bună. Se începe operaţia împletitului începînd de la fundul calupodului, folosind unul, două sau trei fire. Prin această metodă se confecţionează coşuri pentru piaţă, pălării, tăviţe de diferite forme şi dimensiuni, coşuleţe. Prin această metodă se execută şi împletiturile pentru îmbrăcarea buteliilor de sticlă în scopul protejării lor contra loviturilor. Conferindule totodată şi un aspect mai plăcut.

A doua metodă este împletitul papurei prin folosirea războiului vertical de ţesut. Prin această metodă sînt confecţionate rogojinele la care urzeala poate fi atît din fire de papură rîsucită cît şi din cînepă sau liber de tei, iar bătătura numai din fire de papură. Meşterii din părţile Orheiului confecţionează folosind această metodă, aşa numitele ,,coşolcii'', un fel de poşete pentru piaţă. Ţesînd acest obiect în plan desfăşurat ei îl imită cosînd-ul cu fir de papură şi-l finisează cu două torţi împletite din fire groase de papură şi un bumb cu cheutoare deasemenea din papură.

A treia metodă este confecţionarea articolelor folosind o bandă lungă împletită din trei fire de papură. Prin această metodă se confecţionează ştergărori, diferite suporturi. Aceste obiecte pot avea formă ovală, rotundă sau patrată. Deacea banda se îndoae şi se coase cu fir de papură sau cînepă sub formă de melc. Tradiţia împletitului din papură cunoaşte şi confecţionarea încălţămintei speciale din acest material. Pînă la mijlocul sec.XX erau folosiţi papucii de cărăuşie care se încălţau deasupra încălţămintei tradiţionaleîn timpul deplasărilor pe jos la distanţe mari. Pînă în prezent se folosesc papucii de baie

Procedeul împletitului obiectelor din pănuşe de porumb este asemănător ca la împletitul în papură. La baza împletiturii stă firul răsucit din foi de porumb. Răsucirea foilor de porumb pentru obţinerea firului de împletit se face prin alipirea lor, întroducîndu-se foaea următoare cu partea subţire înainte, după care se continue răsucirea. Operaţia se repetă cît este necesar la realizarea împletiturii obiectului. E important ca foile de porumb să se răsucească spre stînga, i-ar împletitura să se execute spre dreapta. La coşuri, poşete şi sacoşele împletite din foi de porumb, pe pereţi se aplică de regulă, ornamente cu diferite broderii care se lucrează separat.

Ca şi alte domenii ale artei populare, împletiturile româneşti-ţărăneşti confecţionate în Basarabia sunt o bază fecundă a unei viitoare direcţii de artă decorativă modernă.